Nu ai sa stii niciodata ce ai sa prinzi – de Vasile Craciun

Pescuitul la feeder este minunat, nu ai sa stii niciodata ce ai sa prinzi…

Nu am sa uit niciodata prima mea intalnire cu pescuitul la feeder.  Este ca prima dragoste, ca primul sarut …ca primul orice ai facut pe lumea asta!

Cea mai memorabilia partida de pescuit la feeder am avut-o chiar la prima evadare la acest stil de pescuit.

Pescar am fost si sunt de la sapte ani.

Spre norocul meu m-am nascut si am crescut intr-un loc superb din Romania, Maneciu – Prahova, in vecinatatea lacului de acumulare de acolo.

Cu siguranta stii si tu cum este, incepi cu o craca de alun sau trestie, cu o bucata de fir lunga de cativa metrii primit cadou de la cineva mai batran ca tine sau cu ata de papiota, cu un carlig mult prea mare pentru pestii care traiesc in apa din fata ta.

Si totusi, fiorul acela, cand ai aruncat rama sau mamaliga in apa, cand astepti cu nerabdare sa… sa se intample ceva. Si gaura aia de o simti in stomac cand chiar se intampla, cand prinzi primul tau peste.

Este un adevarat trofeu, indiferent de cat de mic este, de cat de colorat sau nu, de cate si mai cate.

Asa s-a intamplat la mine si probabil toti am trecut prin asta la o varsta frageda sau mai inaintata, fiind astfel injectati efectiv cu acest virus placut. Anii trec peste noi si adunam sute si sute de experiente, adunam sute de ploi incasate pe marginea raului sau a lacului, infruntam temperaturi extreme fara sa ne pese cat de cald sau frig este, ca ninge sau ne topim la soare, ca bate vantul sau nu.

Fiorul acela ne cheama, sa fim acolo, sa simtim din nou golul din stomac.

Nu este la fel ca prima data, dar fiecare experienta in parte ne provoaca un grad de placere ridicat si este unica.

Chiar daca pescuim de o suta de ori in acelasi loc, cu aceasi tehnica, fiecare partida este unica si se pierde incet in negura timpului.

Probabil acesta este si motivul care ne impinge mereu sa plecam la pescuit, sa reinnoim acea unicitate uitata, sa putem sa ne amintim partidele din trecut.

Apoi vine o vreme cand timpul pare scurt, pentru multi s-a intamplat la fel. Esti adult, ai responsabilitati, alergi prin viata si iti cauti locul tau si ceva se schimba la tine…sau cel putin asa crezi. Ai alte prioritati si amintirile tale de la pescuit par a fi din ce in ce mai vagi, mult prea indepartate ca sa poti sa le redai cu precizia cu care o faceai odata. La mine au fost zece ani, o perioada atat de lunga in care am alergat prin viata si am uitat sa mai traiesc.

Am uitat cum este sa fi din nou copil , chiar daca copilul din noi nu moare niciodata. Am uitat cat de placut este sa traiesti unicitatea. Dupa zece ani, din fericire pentru mine, cand mi-am vizitat casa parinteasca m-am impiedicat in magazie de o husa prafuita. Vechile mele prietene, dragile mele undite cum le numeam, care nu m-au lasat niciodata la greu. Cu grija le-am desfacut si le pipaiam de parca le mangaiam nu alta.

Le-am atins si intr-o fractiune de secunda din negura timpului au inceput sa curga rauri de amintiri, rauri de placere, rauri de experiente unice. Timp de cateva minute am ramas uluit si ma uitam la ele de parca imi retraiam iarasi copilaria fericita. Ce traire!!! Cate ganduri puteau sa-mi treaca prin cap intr-un timp atata de scurt si cat de bine ma simteam.

In acel moment am hotarat sa nu-mi las viata sa traiasca fara mine, aveam nevoie de acest drog ca sa simt din nou bucuria ei. Cu inima stransa cat un purice am parasit casa parinteasca si m-am intors la casa mea, la viata de adult, dar de data asta eram mult schimbat. In cap parca auzeam o voce care ma dojenea ca am irosit zece ani de experiente unice, lucruri pe care puteam sa le traiesc dar in seriozitatea mea de adult tampit am refuzat. In vara anului 2017 am invatat ca pot sa le combin.

Pregatirea…un cuvant care de multe ori capata un alt sens pentru multi dintre noi in functie de ce ne propunem sa facem. Dar nu, de data asta era o pregatire placuta. Ca un adevarat maniac care a fost eliberat din ospiciu am inceput sa ma interesez despre cum se pescuieste in epoca contemporana.

Uluirea mea a fost totala cand am realizat cam cat de mult au evoluat lucrurile in zece ani. Mi-am dat seama ca “batranele mele doamne” din husa prafuita de acasa sunt putin cam depasite. Ne leaga atat de multe amintiri placute dar am sa va pastrez doar ca sa pot sa-mi amintesc experientele trecute, mi-am zis…si exact asta am sa fac.

Traiasca internetul si cine la inventat! Timp de o luna de zile am devorat efectiv filmuletele pe youtube ca sa fiu in stare sa aleg un stil de pescuit. Dupa o dezbatere in tihna care a avut loc doar in capul meu m-am hotarat, mergem pe feeder.

Este singura tehnica care stabileste legatura dintre tine si peste, in cazul meu dintre noul eu si vechiul eu.

E simplu, e eficient, trebuie sa stai non-stop cu ochii pe ea si te apropie cumva de cel ce sta sub ape. Tu ai o sansa, cel de sub ape are si el o sansa.

Pare a fi o lupta dreapta din care toata lumea castiga. Eu imi satisfac nevoia ancestrala de vanator–culegator, pestele o sa ajunga in apa nevatamat si gata de o noua lupta in viitor. Este un fel de joc de-a soarecele si pisica, cine o sa cada in capcana data viitoare?  eu care nu am fost atent sau pestele care a ajuns intr-o excursie scurta pe mal pt ca am fost vigilent.

pescuitul la feeder pe rau

A urmat inca o perioada de o luna de pregatire. Internetul si veteranii stilului m-au ajutat. Am devorat cam tot ce se putea devora pe forum-uri. La un moment dat eram atat de coplesit de informatiile adunata incat ma simteam din nou student, la examen , putin cam nepregatit.Dupa aproximativ doua luni de zile in sfarsit am plecat la prima mea partida la feeder.

Ei da? Si cum a fost?…

A fost ca prima excursie cu autocarul de la scoala din clasa a doua. Suna stupid nu? Normal, dar doamne cat de bine a fost. Nu am reusit sa dorm toata noaptea pentru ca eram atat de bucuros si emotionat ca sunt din nou un copil.

La ora patru am baut cafeaua si iarasi am fost coplesit de amintiri.

Pe vremuri la ora patru traversam padurea de mesteceni ce imprejmuieste barajul de la Maneciu pe spre coada lacului spre Teleajen. Si ce aer curat si ce mai trilu-lilu faceau mierlele prin copaci, de parca se certau si se inganau toate mierlele din lume in acelasi timp. T

rebuie sa ajung la pescuit si poate le aud din nou, doar atat puteam sa judec la acea ora. Am plecat pe la patru si jumatate ca sa ajung la timp pe balta de parca aveam un “meeting” important la munca. Sa nu dea naiba sa intarzii!

Am auzit si mierle! Am auzit si vrabii si probabil eram in stare sa aud si mustele care calca pe capacul galetii de pregatit nada. Ajuns pe malul baltii parca eram desprins din alta dimensiune. Eram beat de atata frumusete. Disperat cautam din priviri sa vad cum sare pestele…sarea, ciudat ca zece ani nu l-am vazut.

In cateva minute am desfacut putinul echipament achizitionat si cu frenezie m-am luat sa prepar nada, asa cum am vazut eu in zecile de filmulete pregatitoare de pe youtube. Desigur ca nu a iesit prea grozava, dar mai conteaza? Prima lansare! Asta a fost fatala! Eram din nou la varsta de sapte ani. Cata speranta puteam sa adun in aceasta prelungire a mea. Nu era de alun, dar sentimentul era acelasi.

La capatul aruncat din apa poate sa vina ceva, sa manance nada, sa incerce sa ma pacaleasca…dar nu are cum sa ma insele. Eu sunt mai intelligent, sunt mai experimentat si am sute de ploi incasate pe marginea apei. Nu are cum sa ma pacaleasca! Eram un adevarat arc uman gata oricand sa declanseze la cea mai fina miscare a varfului lansetei. De zece ani astept sa declansez, intins la maxim, cu nervii la pamant si prins in capcana rutinei zilnice.

De data asta am sa traiesc din nou emotia, gaura aceea din stomac, chiar daca atunci cascam larg ochii la o pluta din pana de gasca iar acum ma uit la un varf de carbon.

Cat de aproape mi se pare ca sunt pestii, parca sunt la varful batului de alun din copilarie si se invart in jurul lui. Legatura s-a facut din nou. Eu, alunul si boisteanul prins din nimereala, dar de data asta sunt eu, lanseta de feeder cu varfuletul ei zvelt si probabilitatea sa fie ceva sau cineva la capatul firului.

Atunci am realizat cat sunt de dependent de acest drog. S-a realizat din nou un alt tot, un tot placut care ma implineste, ma bucura, ma face sa simt ca traiesc si ca viata este lunga. Am realizat ca pescuitul la feeder este atat de asemenator ca cel din copilarie, la fel de simplu si de frumos, la fel de inocent si de surprinzator.

Daca nici asta nu se poate numi o sarbatoare a vietii atunci slabe sanse sa ne gasim rostul pe lumea asta.

Orele au trecut iar eu am incercat sa pun in practica tot ce am vazut si invatat pe internet. Desigur ca nu am reusit mare lucru. Dar nu conteaza, ce cautam sa aduc din nou in viata mea am adus. Nu un peste cautam, cautam o bucurie a vietii, iar pescuitul la feeder asta este!

Nu am vazut nici macar o trasatura ore in sir. Dar nu! Acest lucru nu a insemant nimic. Eram mult prea prins in cea ce faceam ca sa ma intereseze.

Eram din nou…EU, cel de demult. Cat de mult te-am cautat prietene si am reusit sa te gasesc!

Pescuitul la feeder m-a ajutat sa ma regasesc pe mine, una dintre cele mai reusite capturi ale vietii mele.

De ce nu cea mai importanta? E…si aici exista o explicatie cam cum exista pentru multi dintre noi. Pe presul de intrare din casa mea, unde traiesc, scrie: “ a fisherman lives here with the catch of his life”. Captura vietii noastre este sotia sau familia care ne iubesc si ne suporta asa cum suntem noi: nebuni, frumosi si mereu copii.

Ca sa dovedesc acest lucru trebuie sa recunosc ca am mai prins ceva la feeder in acea zi, o amenda de la politie pentru depasirea vitezei in localitate. Aveam 66 km la oraJ! si ma grabeam sa ajung acasa la “captura” mea.

M-a inteles si a facut misto de mine o luna intreaga, apoi a scos banii pentru plata amenzii din portofel, razand si felicitandu-ma pentru partida minunata de pescuit la feeder!

Mai jos prima mea captura la feeder pe sosea :

 

Vasile Craciun

 

N.R: O parte din imaginile din acest articol sunt imagini generice, alese de editorul dependentdefeeder. ro

2 comentarii la „Nu ai sa stii niciodata ce ai sa prinzi – de Vasile Craciun

  • 2 decembrie 2017 la 18:32
    Permalink

    foarte frumos,
    parca ma vad pe mine, cu diferenta ca la mine, cei 10 ani de pauza ai tai, au fost vreo 25, acum nu mai fac nici o pauza, gata, cat mai pot umbla, drumurile mele nu o sa mai ocoleasca malul apei

    Răspunde
  • 11 decembrie 2017 la 8:15
    Permalink

    Ce pot sa spun, aceste sentimente le-am trait eu dupa 10 ani, am incercat sa le descriu cu acuratete. Pentru noi toti, sa ne tina Dumnezeu sanatosi ca sa putem umbla cat mai mult.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *