Despre nade si vremuri apuse in pescuit- Alin Teodorescu

Pescuitul sportiv s-a schimbat foarte mult în ultimii 15-20 de ani, atât ca practică, cât și ca teorie. Am mai povestit că tot ce știu despre pescuit (puțin, de altfel…) mi-am însușit participând la concursuri, fie în tinerețe (anii 1970-1980), fie după 2010 – ca să nu spun la vârsta a treia.

Nu mai știu cum am ajuns să concurez, însă știu ce efect a avut asupra mea participarea la concursuri. M-a transformat complet. Am ajuns, cum se spunea pe vremuri, un pescar 4×4. Pescarul 4×4 era aparent un pescar obișnuit, cu ranița verde în spate, papornița într-o mână și trusa de scule în cealaltă. Sculele  erau cele din vremea aceea: două-trei vergi mufate, de trestie, stuf sau piper (așa le era denumirea, nu știu dacă erau din stuf, bambus sau arborele de piper) și două lansete scurte și moi din fibră de sticlă plină, de obicei de 130-160 cm. Vergile și o lansetă erau folosite cu semnal la plută, iar cealaltă lansetă cu semnal la vârf sau la bambină.

Dar nu la scule se deosebea un pescar competițional de ceilalți, ci la cutiile pe care le desfăcea pe mal: patru cutii de metal (de obicei, niște cilindri care se folosiseră ca ambalaje pentru măștile de gaz în timpul războiului) și patru borcane mari de iaurt cu gura mică. Patru cutii și patru borcane – de aici denumirea de 4×4. În cutiile mari, pescarul 4×4 avea șrot, mălai, porumb fiert și pesmet, iar în borcanele de iaurt supă gelatinoasă de oase, de pește, sirop de zahăr ars (caramel) și lapte praf. În tot felul de cutiuțe și pungulițe mai avea stafide, viermuși, râme, scorțișoară, un ou, cașcaval, zahăr vanilat, sare, o lămâie, piper măcinat, boia, rar arpacaș, macaroane și semințe fierte. Pescarul 4×4 avea cârlige mici, plute fine, fire subțiri. Dacă vroia să prindă somotei amesteca șrot înmuiat cu pământ de pe malul Dunării și cu gelatină de oase sau de pește. Dacă vroia obleți amesteca mălai cu lapte praf și scorțișoară, punea o biluță minusculă roșie în cârlig și prindea 100-120 de obleți pe oră. Dacă vroia albitură (caras, morunaș, plătică, văduviță etc.) făcea bulgări cu trei sferturi pământ și un sfert mălai, șrot, zahăr vanilat, stafide tăiate, viermuși, punea pluta pe lansetă sau vargă  și nădea exact lângă plută cu bulgări nu mai mari ca o nucă. Dacă vroia crap, punea cârlige mai mari, fire  mai groase și porumb fiert în nadă și pe cârlig și aștepta mustăciosul la lansetă sau la o vargă mai solidă. Rar am văzut pescar de competiție pe vremuri care să folosească mămăligă – de altfel, în multe concursuri era interzisă. Rațiunea era că mălaiul grișat crud este o componentă care dispersează nada și nu este prea hrănitoare, iar mămăliga (sau mălaiul opărit) este o componentă care colează nada și este foarte hrănitoare. Dacă nu mergea nimic, iar șalăul sau avatul își făceau simțită prezența, punea o rotativă sau o oscilantă la lansetă și cu siguranță prindea răpitor.

Când mergeam pe malul Dunării și vedeam un 4×4 știam sigur cine și  ce prinde în grupul respectiv.

Acest mod de organizare era un răspuns perfect adaptat condițiilor timpului. În lumea pescarilor de competiție se puteau vedea scule scumpe și rafinate, dar majoritatea pescarilor nu își putea permite un arsenal sofisticat. Vorbim despre o vreme când o mulinetă românească sau rusească avea un preț cât patru zile de muncă, o lansetă o săptămână, firele se cumpărau la metru, iar cârligele cu bucata.  Ani de zile am mers la competiții de pescuit viteză cu vergi din stuf și nu totdeauna cei  care aveau vergi de fibră de sticlă se clasau pe primele locuri.

Evident că și pe vremea aceea erau pescari obsedați de scule. La Reșița apăruse un adevărat centru subteran de producție mulinete, vergi din fibră de sticlă,  lansete de spinning, voblere din lemn de balsa, rotative și oscilante din metal alb, galben sau roșu, cutii speciale pentru muște etc. De fapt, primul meu set lansetă-mulinetă-plută lestată a fost fabricat la Reșița și câștigat după un concurs  amical desfășurat în Golful Mraconia, abia format după construirea barajului de la Porțile de Fier. Asociația ne delegase pe mai mulți să participăm la acea întâlnire amicală, dar la tren ne-am întâlnit numai doi. Colegul meu era și el participant la concursuri. Ne-am confruntat cu pescari bănățeni bine dotați (scule DAM, fire Damyl, cârlige Pezon-Michel). Noi – ca pe Borcea: vergi din stuf întărit și mufat cu izolierband, lansete scurte Egreta, plute din balsa fabricate de navomodeliști și cârlige Flaro Sibiu. Sistemul de punctare pe atunci era mai complicat ca astăzi: o piesă – un punct, un gram – un punct. Prin urmare, dacă mergeai pe obleți, prindeai o sută, care făceau 700 grame, aveai 700 + 100 puncte. Dacă, la același concurs, cineva mergea după caras și prindea zece de 50 grame fiecare, avea 500 + 10 puncte. Acest sistem de punctare te obliga să fii foarte activ în timpul manșei, să cauți procedura de pescuit cea mai productivă. Manșa de pescuit viteză dura o oră, iar cea de pescuit liber trei ore.

Noi eram setați după concursurile de viteză pe Dunăre, Argeș, Ialomița, cu piste foarte inegale, care depindeau de nivelul apei și de devărsările de metale grele și chimicale din amonte. În Golful Mraconia se pescuia cu scule de import, cu nadă la pungă (Mosella, Sensas, Rameau venite pe filieră sârbească), dar în general se mergea după pește mare. Și rar.

Știu că ne-am clasat pe primele două locuri după patru manșe, câștigând când eu, când colegul meu manșele.  Zeci de concurenți nu prinseseră nimic, pentru că umblaseră după somnul de 5 kilograme sau carasul de doi la kil. Noi am pescuit7 exact ca în concurs: mărunțiș la vargă, când se tăia puneam lanseta cu plută (adică Sheffield sau match), iar când ambele se tăiau, puneam lanseta de fund în speranța că pica un somotel sau guvizi.

După concurs, doi dintre pescarii bănățeni s-au oferit să ne ducă cu Dacia 1300 (cine mai avea pe atunci asemenea limuzină ? meșterii de la Reșița care câștigau mai mult vânzând scule fabricate de ei decât din salariu…) până la gara Turnu-Severin, ca să nu mergem cu RATA. Până la urmă ne-au dus până la Filiași. Pe drum ne-au descusut, ne-am oprit la un mic și o bere, le-am arătat borcanele cu gelatină de oase, de pește, siropul de zahăr ars cu dulceață de căpșuni în el, le-am spus toată teoria noastră. Ne-au dat câte un set fabricat de ei (lansetă, mulinetă, plută autolestată cu role de plumb) și s-au mirat continuu de stilul nostru.

Nu era nimic greu. Pur și simplu ne pregăteam pentru cheful speciei respective. Nu știam dacă în ziua respectivă vom avea în față pește care va dori nadă dulce (zahăr caramelizat), acră (zeamă de lămâie amestecată cu șrot), iute (boia sau piper măcinat fin) sau sărată (o mână de sare în nada bază). Noi căram un sfert din ce cărau alții la pescuit8, pentru că jumătate sau două treimi din nada noastră era pământ din mal. Nu mulți știau de scoica presărată cu boia și pusă în cârlig pentru crap sau de lipitoarea dată cu zeamă de lămâie pentru somn. Peștele nu are stomac, macerează hrana cu ajutorul unor acizi foarte puternici, uneori cere acid citric pentru a-și accelera digestia.

Toate acestea le-am învățat la concursuri. Nu puteai citi nimic despre astfel de tehnici, pentru că nimeni nu scria despre ele. Numai la concursuri puteai să te lipești de câte un pescar mai avansat, să-l mituiești cu o rolă de fir cehesc ca să-ți spună că a prins multe plătici pentru că a pus miere amestecată cu cenușă de lemn în nadă…

Când văd nadă pe bază de ananas folosită de feederiști și crăpari nu mă gândesc că peștele din România a luat-o razna (de unde ananas pe Mostiștea??) ci că, în unele zile, peștele cere acid citric, aflat din plin în extractul de ananas. Când văd că o nadă cu praf de carne și boia are succes, mă gândesc la supa noastră de oase, amestecată cu pământ, boia și piper macinat, care uneori înnebunea ciortanii, carașii și văduvițele pe Borcea. Când o firmă vinde ca o mare găselniță pelete gelatinoase mă gândesc la orele în care fierbeam toate oasele adunate în timp ca să facem gelatina atât de gustată de peștii din Dunăre.

Bazele nadelor

Din cauza prețurilor și a faptului că nu se găseau decât pe piața neagră, nadele de firmă, preambalate, erau disprețuite de majoritatea pescarilor de competiție români. Cauzele sunt reale, pentru că în momentul în care nadele de firmă au devenit accesibile în rafturi și la prețuri (după 1993-1994) pescarii români le-au adoptat imediat. Obiceiul de a pregăti nadele acasă a început să dispară. Au apărut generații de pescari care nu au folosit niciodată nade pregătite acasă, care nu știu ce conțin pungile și cutiile cumpărate și care nu fac diferența dintre o nadă pe bază de pesmet și o nadă pe bază de făinuri.

Nu este nimic rău – departe de mine gândul acuzei.  Într-un magazin online de astăzi sunt zeci de firme producătoare de nadă și sute de produse. Pescarul de astăzi are o singură problemă (în afară de bugete – pescuit9ul continuă să fie un sport de masă scump, spre deosebire de fotbal sau alergări): să testeze care pungă de nadă funcționează și în ce condiții. Dar aici intervine factorul timp – cine poate să testeze cele cinci nade specializate pentru caras pe care le găsești în orice magazin ? Astfel, s-a ajuns la o situație paradoxală: abundența de produse din raft a creat nesiguranță și a majorat rolul exemplului personal în fața testelor proprii. Un coleg a dat cu nada X pe balta Y și a prins mai mult caras decât mine, care am dat cu nada Y pe balta X. Așa că mă duc la magazin, cumpăr nada X și constat că nu merge la Dunăre. Data viitoare nu mai cumpăr nada respectivă. Cumpăr altceva. Va fi fiind bine pentru producători și negustori să alergi de la o nadă la alta, dar este ruinător pentru psihologia pescarului. Îți pierzi încrederea în tine, în sculele și nada ta și, pînă la urmă, abandonezi pescuit10ul sub diferite motive.  În pescuit11 nu există minuni: cheia performanței sunt testele și antrenamentele. Aș adăuga și spiritul de echipă, pentru că nimeni nu poate testa individual toate componentele și – mai mult – nadele de firmă disponibile.

Bazele pentru nade sunt doar de două feluri: măcinături și pesmet. Făinurile sunt măcinături fine de semințe. Pesmetul este pâine/patiserie mărunțită și uscată. Pe vremuri (dar și acum, aflăm din cărțile pescarilor de competiție britanici și francezi), nadele pe baze de făinuri se foloseau la apă mică (sub doi metri adâncime) și/sau când vroiai să pescuiești între ape sau la suprafață. Nadele pe bază de pesmeți se foloseau pentru pescuit12ul pe fund în ape adânci și/sau curgătoare. Pesmetul se încarcă destul de repede cu apă și devine greu și lipicios. Combinația dintre făinuri și pesmeți produce o nadă sofisticată, care face nor în coloana de apă, dar cade destul de repede pe fund, unde rămâne grupată. O nadă pe bază de făinuri se desface mai repede decât o nadă pe bază de pesmeți, dacă nu se pun ingrediente de colare.

În pescuit13ul staționar se foloseau mai mult făinuri și măcinături. În pescuit14ul cu feeder-ul (momitor), pe Dunăre și în ape adânci se foloseau mai mult pesmeții și mămăliga (amidon de porumb hidrolizat – ca să fiu snob…). Pescuit15ul cu feeder (momitor) – care era considerat o blasfemie de pescarii de staționar – se practică pe fundul apei, așa că nadele grele și colante pe bază de pesmet sunt mai potrivite din punct de vedere mecanic.

În magazinele noastre de astăzi nadele pe bază de făinuri și cele pe bază de pesmet coexistă pașnic. Ca o regulă aproximativă, nadele britanice sunt pe bază de pesmet (unele mărci vândute în România conțin peste 90% pesmeturi de toate felurile), iar nadele continentale sunt pe bază de făinuri și măcinături. Pesmeții sunt și ei de mai multe feluri: uscați, uscați și prăjiți, de pâine, numai de coajă, numai de miez, de biscuiți, napolitane, vafe de înghețată sau de foi Lycra (care nu sunt colanți, ci disipează nada), de checuri și cozonaci (care conțin ou și deci au o cotă proteinică). Nadele de tipul Pastoncino și Epiceine provin din resturi de patiserie de lux (checuri, cozonaci, mille-feuilles, turtă dulce) cu diferite adausuri aromate. Cu mențiunea că Pastoncino are o bază de semințe pentru păsărele măcinate, iar Epiceine are o bază de turtă dulce și biscuiți grași. Ambele sunt uneori imbatabile în pescuit16ul staționar și feeder pentru peștele mic și mediu (caras, plătică, văduviță, morunaș, babușcă, oblete).

Nadele pe bază de măcinături, inclusiv făinuri, ne sunt poate mai familiare. El conțin în general 90-95% uruială de grâu,porumb, soia, mazăre furajeră, șrot (mai mult nadele românești, în Vestul Europei șrotul nu se folosește prea mult), tărâțe, făinuri de calitate medie și inferioară. Nadele pe bază de măcinături cer înmuiere trainică și repetată, deoarece au tendința să plutească între ape și să strice vadul sub impactul curenților. Uneori însă tocmai subînmuierea este tactica potrivită, de exemplu pentru pescuit17ul imediat sub filmul apei sau între ape.

Nici nadele pe bază de pesmet și nici cele pe bază de măcinături nu pot fi păstrate mult timp în condiții domestice. Nadele pe bază de măcinături au tendința să producă insecte și fluturi, iar cele pe bază de pesmet absorb umiditatea din atmosferă și se fac ca piatra, sub un strat gros de mucegai cenușiu. De aceea, pe vremuri, aveam mici cantități din fiecare componentă pe care le combinam în săptămâna concursului. Unele componente cereau măcinare, altele prăjire la cuptor sau în tigaie. Unele trebuiau fierte sau opărite, altele trebuie lăsate la congelator. Pentru o manșă de 3-4 ore de pescuit18 munceai o săptămână.

Gelatinele

Oricât ar fi fost de nevoiaș, un pescar de competiție nu intra în stand fără gelatină de oase și de pește. Gelatina (răcitura) se obține prin fierbere îndelungată a oaselor și cartilajelor de porc sau curcan și a pielii, capului, cozii, înotătoarelor și oaselor peștilor consumați acasă. Mărunțișul fără mare valoare alimentară (cărășei, babuști, plăticuțe, uneori obleți și guvizi) era de asemenea adăugat la fierbere. Gelatina – care este proteină aproape pură – se folosea intens la preumectarea nadei. Dacă nu aveai răcituri, cumpărai gelatină uscată, care se vindea sub formă de foi. Însă nu avea deloc același efect. Gelatina de pește (ciorba de pește preparată lipovenește) mai avea un rol – este cel mai bun leac pentru mahmureală…

Aditivi

Cei mai comuni aditivi erau siropul caramel (sirop de zahăr ars), siropul de dextroză sau glucoză, sarea, resturile din borcanele de gem sau dulceață de căpșuni, fragi, zmeură, afine, prune, esența de vanilie, praful de cacao (mergea extraordinar la cârjancă), piperul și boiaua, sarea de lămâie și esența de rom. Pe Dunăre se folosea cașcavalul ras, însă adesea era considerat prea scump pentru a fi dat la pești. În diferite zone ale țării se foloseau și alte adausuri cu rol de aditiv. Am pescuit19 în anii 1970 pe Cerna, lângă Topleț, iar localnicii căutau păstrăvul cu făină de viermi de mătase de la o fabrică din Lugoj. La un concurs în Suceava am văzut concurenți localnici care foloseau cartoful fiert (piure) ca nadă de bază, iar siropul rezidual dulce de sfeclă de zahăr (melasa) ca aditiv. Între Făgăraș și Brașov am văzut localnici care foloseau găinaț de pasăre uscat și măcinat ca aditiv pentru pescuit20ul în Olt.

Aceste componente sunt în continuare pe piață. Van Den Eynde aduce în România fienta, adică găinaț de porumbei uscat și măcinat, o delicatesă pentru babușcă și clean, care îndepărtează obleții, reginele și cărășeii din stand. Marukyu folosește pireul de cartofi în toate nadele sale de crap. Marukyu a avut un enorm succes cu sanagi, un aditiv din pupe de viermi de mătase, care dă rezultate excepționale la crap, însă îndepărtează albitura. Uleiul de piper este intens folosit pentru selecția exemplarelor capitale de crap. Sonubaits a avut un mare succes cu praf de carne amestecat cu boia iute și piper, sub numele de SpicyMeaty, care selectează carasul pe Dunăre și bălți.

 Rolul celulozei și al cenușii de lemn

Aproape toate nadele de firmă conțin celuloză. Celuloza nu hrănește peștele, însă acționează asupra nadei. Celuloza de lemn (praf de rumeguș) se înmoaie greu și sparge repede bulgărele de nadă, provocând mici bolboroseli care atrag mărunțișul. Din  acest punct de vedere seamănă cu nisipul, cojile semințelor de floarea soarelui și semințele de cânepă (care, oricât le-ai fierbe, tot plutesc – trebuie îngreunate ca să stea pe fund). Celuloza preparată (de exemplu, hârtia igienică) conține un clei care colează nada. În nadele pregătite acasă se punea rumeguș, iar câteva foi de hârtie igienică erau înmuiate și pasta amestecată cu nada deja umezită. Rolul ei era de a cola nada. Hârtia igienică nu se folosea în pescuit21ul de suprafață sau între ape. În anii 1980 se folosea uneori praful de plută (obținut din dopuri de plută măcinate) care ușurau mult bulgărele de nadă și îl spărgea repede. Astăzi praful de plută este folosit pentru pop-up-uri, bilele sau peletele flotante pentru crap.

Cenușa de lemn se folosea pentru înnegritul nadei și pentru contribuția de potasiu pe care o aducea nadei. În nadele contemporane este uneori menționată ca un component de 3-5%. Cei care locuiam la bloc nu aveam de unde procura cenușă și praf de rumeguș. Însă întotdeauna cenușa focului de tabără era folosită pentru înnegrirea nadei, împreună cu pământul aferent.

 Pastele proteinice

În special în concursurile de iarnă și primăvară se folosea destul de intens pasta proteinică, nu pentru cârlig, ci ca aditiv în nadă. Pasta proteinică avea rolul de a provoca răpitorii să se adune pe un pat alternativ, după care să părăsească standul. Ar fi fost o ruină să atragi obleții în stand, iar la un moment dat să intre strapazanul sau bibanul mare care să-i alunge dincolo de capacitatea vergii. Astfel încât, la începutul manșei, se nădea cu paste proteinice, se atrăgea răpitorul, apoi se schimba nada pentru albitură, iar răpitorul pleca sătul. În special în manșele de pe Snagov, Căldărușani, Argeș, Borcea, Dunărea veche această tactică dădea rezultate. Folosirea pastei proteinice era nivelul cel mai înalt al unui pescar de competiție.

Pastele proteinice se obțineau din râme zdrobite, viermuși zdrobiți sau ficat de porc/splină/plămân fierte și date prin mașina de tocat, resturi de carne fierte, măcinate și amestecate cu sare și zahăr. Și mult pământ.

Colarea nadei

Uneori aveam nevoie de o nadă grea, lipicioasă care să acționeze ca un covor de hrană pe fundul apei. Pesmetul era, desigur, cel mai utilizat, însă pesmetul rău preparat se desface greu și adesea rămâne inert pe substrat. Din acest motiv nadele de fund (sau de grund) se colau cu ou. Peste pământul amestecat cu pesmet și alte substanțe se spărgea un ou care avea rolul de a ține nada legata. În scurt timp oul se dizolva în apă, iar nada începea să lucreze.  Cum se spunea pe atunci, faceam șnițele: turte de șrot cu pământ, date prin mălai și legate cu ou. Combinația mergea perfect în special la Dunăre, unde pământul din mal conține mult nisip, este sărac în grăsimi și nu leagă deloc nada.

După 1990 am descoperit și eu, ca și alții, TTX, care este un reziduu al procesării porumbului. TTX-ul are o mare capacitate de colare, însă uneori este nepotrivit deoarece, dacă nu este bine înmuiat, crează nor, aproape în orice combinație.

Succesiunea nadelor

În cea mai mare parte a concursurilor succesiunea nadelor era cheia performanței. Pe apele curgătoare se foloseau nadele proteinice pentru a sătura răpitorii și a ne permite să pescuim la obleți. De asemenea, nada de început de manșă era foarte hrănitoare, după care, dacă se constata că peștele s-a instalat pe vad, se punea din ce în ce mai mult pământ, pentru a nu sătura peștii.  În cazul în care peștele țintă era plătică se folosea succesiunea dulce-sărat, pentru selectarea exemplarelor mai mari.

După 1990, sistemul competițional românesc s-a schimbat, proba de oblete a dispărut, a apărut proba obligatorie de rubeziană, așa că sistemul de nădire s-a modificat destul de mult. Succesiunea nadelor nu mai este atât de mult folosită ca pe vremuri, în schimb pe parcursul partidei se adaugă uneori aditivi lichizi, care modifică semnalul de hrană. Totuși, succesiunea nadelor se practică intens în concursurile de crap și de feeder, în special pe locațiile monopopulate, în care trebuie să poți reține cât mai îndelungat piesele pe patul de nadă.

Sursele de informare

Este foarte greu pentru un pescar de competiție care are acum 40 de ani să înțeleagă în ce mediu lucram pe atunci. Unul ca mine – fără resurse, locuind în București, la bloc – era practic incapabil să procure o revistă străină de pescuit22 și să aplice rețetele respective. Nu exista nici o bibliotecă în București care să aibă abonament la aceste reviste. Totuși, cum se întâmplă în cazul lipsei informațiilor, se formaseră mici cercuri de pescari care aveau acces la surse de informare și surse de achiziții externe. Eu m-am lipit de un cerc de pescari de competiție format mai ales din aviatori și mecanici de aviație, care puteau cumpăra reviste, cârlige, plute, fire din Germania Democrată sau Federală, din Cehia, Polonia sau Franța. Să nu vă imaginați că accesul în aceste cercuri se făcea pe valoare sau merit. Accesul la informare și scule de competiție se făcea pe bani – mulți. Ca să citești trei zile o revistă franceză de pescuit23 sau catalogul Sensas plăteai 50 de lei, care era salariul meu pe două zile. O rolă de Damyl era peste 100 de lei. O mulinetă DAM Quick costa peste 2,000 de lei, în zilele în care un salariu mediu era 1,200. Dacă nu aveai bani, nu aveai acces la informații și scule. Astăzi poți face teste de nadă cu un feeder de 30 ron și o pungă de nadă de 10 ron. Pe atunci era imposibil.

În schimb, erau competiții. Pescarii veneau la competiții în număr mare pentru că erau piste unde se putea pescui numai într-un concurs și se puteau obține informații prețioase de la concurenți. Împreună cu câțiva prieteni ne duceam la concursuri, ne clasam, de obicei, prost și învățam o mulțime de lucruri pe care le aplicam în pescuit24ul pe Dunăre, Argeș, Sabar sau Neajlov.

 

Experiențe personale

În primul concurs de feeder din viața mea (Greaca, martie 2011, organizat de Vasile Mitrea) am pregătit nada pentru cinci persoane. Mi se spusese că apa este tulbure, mică (maximum doi metri), cu fund mâlos, iar peștele țintă erau carasul și ciortanul. Am făcut o nadă din șapte componente: mălai grișat, făină de carne, făină de pește, fulgi de porumb, fulgi de ovăz, făină de grâu și șrot. Nu am pus deloc pesmeți, pentru că apa era mică, fundul mâlos, iar încărcătura momitorului s-ar fi dus glonț în mâl. Vroiam o nadă care să fie proteinică (făină de carne și pește), căci apa abia se dezghețase, ușoară (mălai grișat, fulgi de ovăz și de porumb) și destul de bine legată (făină de grâu). Șrotul avea rolul de a  căra proteinele și aditivii. În mod normal aș fi pus pământ din mal, dar ce să sapi când încă mai era zăpadă pe câmp….  Ca aditivi am folosit sirop caramel, esența de vanilie, esența de rom și resturi din borcane de dulceață de mure, zmeură și căpșuni (prefer aceste fructe pentru că au semințe tari, care saltă ușor de pe fund).  Patru din cei cinci colegi s-au clasat în primii zece din 40 de concurenți, deși puneau pentru prima dată mâna pe un feeder. Eu m-am clasat la coada clasamentului pentru că am pescuit25 ca la sheffield: fir de 0.14, forfac de 0.08 și cârlig de 22. De parcă eram la un concurs de obleți….Nu am pescuit26 cu libelule, ci doar cu viermi și râme (tăiate pe lung, cu lama, în stand).

Unul din concursurile următoare de feeder a fost organizat la Sărulești. Pește țintă – plătica. Am nimerit prost (eu și Cătălin Constantinescu) lângă un gard de sârmă, așa că m-am uitat la alții. Dar nici colegii care au nimerit standuri bune nu au făcut mare lucru. Abia după mai multe luni mi-am dat seama ce greșisem. Nada pe care o pregătisem, dulce și grea, era galbenă. Nu pusesem deloc pământ din mal și prea puțin șrot opărit. Plătica nu intră într-un nor de nadă deschisă la culoare de frica răpitorilor. La plătică se merge cu nadă întunecată (verde, roșie, maro, dar cel mai bine neagră).

Lipsa timpului m-a determinat să nu mai încerc să-mi fabric singur nadele. Deși există furnizori excepționali de componente, la care nici nu aș fi visat acum patru decenii (praf de carne, făină de pește, extrase naturale de fructe, semințe și măcinături de toate felurile etc.), folosesc mai mult nade de firmă. Însă cunoștințele adunate în timp m-au ajutat să le selectez pe cele eficiente, pe care am învățat să le îmbunătățesc în funcție de condițiile standului.

O parte din aceste cunoștințe sunt descrise în rândurile de mai sus.

 

Alin Teodorescu